2. si Camera vidului
Aceeasi camera de un alb imaculat;
Aceasi pereti care sunt atat de curati incat par murdari.
Aceasi vorba de “la’s ca iti trece” .
Dar…alta continuare.
Dupa ce s-a saturat sa manjeasca peretii cu sangele ei cald , s-a oprit; a renuntat sa mai creada ca poate sa treaca prin ei cu pumnii.
Si dupa ce s-a invartit in cerc incercand sa gasesca o iesire, s-a dat batatua; picioarele o dureau cumplit, si i se parea ca a mers ore intregi.
Singurele puncte de reper care ii aratau ca totusi nu era o camera infinita,si ca nu e atat de pierduta erau petele imense de sange de pe perete.
Ajungea la capatul puterilor. Nu ii mai venea sa stea calma si cu sange rece… ii venea sa tipe; Sa tipe din toti rarunchi si sa scape! Sa sparga naibi peretii aia si sa vada ce e dupa ei!
A inceput intr-un final sa urle ca o dementa; dar nu ii pasa ca suna nebuna.In fond, pentru asta se afla acolo, nu?
Tipa intr-una dupa ajutor, si cu fiecare secunda care trecea se simtea tot mai slabita.
Intr-un final s-a prabusit invinsa in genunchi, cu spatele sprijinit de petele de sange care inca mai alunecau usor in jos.
A inceput sa planga;
Nu rau…si nici intr-un caz nu fortat;
Un plans cristalin si invins, care suna atat de frumos incat puteai sa stai sa il asculti fara sa iti dai seama ca de fapt e dovada suferintei ei.
A plans asa minute bune…
S-au sa fi fost ore…? Zile…?
Nimeni nu poate spune; pentru ca e Camera Vidului; O camera izolata complet; Nimeni nu intra , nimeni nu iese. cu asta au tachinato din prima zi in care au auncato acolo.Iar ea doar a ras crezand ca e o gluma.
Nu a fost.
Nu exista timp…
Nu exista spatiu…
Nici temperatura…
Nici mancare s-au somn…deoarece nu e necesar;
Iar asta nu e mai bine.
La inceput i sa parut atat de bine sa nu aiba grija somnului… apoi, a inteles;Au facut asta ca ea sa sufere mai mult, in loc sa poata evada in lumea viselor.
Hainele ei nu se murdareau, deoarece totul era imaculat acolo.
Nici macar praful nu exista…
Daca ei credeau ca a intrat nebuna, sa vada numai cand v-a iesi…! Or sa vada ei nebuna; o sa vada de-o sa se sature.
Si-a mai recapata forta – momentul se poate sa fi durat ore…zile…poate chiar si ani.
In realitatea pe care ea nu o cunoaste ,au durat doar minute. Dar ea nu are de unde sa stie.
Nici nu stie ca o cheama Marisol. Toata lumea o striga –in rarele momente cand chiar o striga cineva- 2.
Nu tu litere, nu tu nume, nu tu viata. Doar 2.
Atentia ii fuge pe sangele care a ajuns aproape de podea…s-au ce o fi pe jos.
Dar nu mai picura in lini drepte…e ciudat. Ea se apropie de liniile care formeaza un cuvant… descifreaza cu greu in timp ce alte picaturi curg de la baza literelor.
Scrie…e…evada…evadaza..evadeaza?
Ea se uita intrigata. Studiaza cuvantul cateva clipe nedefinite, apoi un fior de spaima o cuprinde.
Brusc incepe sa inteleaga ce inseamna amalgamul de litere…
Casca ochii , se ridica in picioare si se da 4 pasi inapoi; se loveste cu spatele de un perete invizibil.
Icneste usor si incepe sa alerge cat o tin picioarele ; nici nu se mai uita pe unde alearga. In fond ce rost are? Doar totul e la fel. Asa ca alearga cu ochii inlacrimati din nou catre…catre ceva; orice.oricine;
Dupa ce alearga o bucata buna din nimic, neatenta fiind la drum, se loveste de …ceva.
Clinc!
Aude un scartait .
Deschide ochii si vede pentru prima data o umbra de negru in forma dreptunghiulara in niversul perfect alb.
Ii e teama; brusc ideea de a parasi un mediu cunoscut pentru unul necunoscut pare inspaimantatoare.
Se da 2 pasi inapoi, si priveste in urma.
Se blocheaza.
Un val imens de sange contureaza pentru prima data invizibilul; un coridor ingust, si se apropie de ea.
E terifiata si in timp ce tipa speriata se arunca efectiv asupra dreptunghiului;
Printre cioburi care se sparg, isi aduce vag aminte; se numeste usa…parca…
Runa!