Praf de vise… (38)

Hey copii. M-am intors :3
Saptamanile trecute am ajuns sa aprofundam poezia Luceafarul de Mihai Eminescu si cu prilejul acesta, sa incerc , total spontan, sa scriu o pezie aproximativ la fel . Slightly different, pentru ca in poeziile mele soarele e simbolul distugerii ( respectiv personajele mele au putere doar noaptea) si nu e nici o actiune (in afara de chemarea ingerului ) deoarece toata poezia este practic o conversatie care este purtata doar in mintea ingerului si a copilei. (simteam nevoia sa specific, sa nu ma trezesc apoi cu reprosuri ca ma iau dupa Eminescu si nu am originalitate )
Enjoy ^^

Ingerul si copila

Copila dulce il chema
Pe inger sa rasara;
Si aste dulci vorbe rostea
Soptea ascunsa-n seara :

-Alunga teama inger bland
Cu aripile-ti albe
Durerea-ti cheama inima
Si sufletul aproape .

Si ingerul o indragea si astfel cobora,
De dupa norii grei de plumb-
Copila-o-auzea ;
Si doar in gand vorbeau cei doi
Si ingerul doar ii soptea
Ca ea e in inima lui, si-n veci acolo –va pastra.

-Macar in vis de te-as avea
O clipa…o secunda-
Cu aripi te-as inconjura
As fi o calauza.

-Si singura nu ai mai fi
In veac !Caci m-ai avea
Pe mine ; inger desfranat
Si teama eu ti-as alunga.

-Tin minte dragule, cu-amar
Mi-ai dat iubirea pura
Si tot cu-amar am refuzat
Eu lumea ta nebuna.

-Caci inger esti si vei ramane
Mereu in ochii mei
Si nu imi e permis sa-ti dau
Atat …nici chiar o gura.

-La pieptul tau sa ma ascund
Atat de mult as vrea.
Sa simt caldura unui veac…
Va bate dulce-ti inima.

-Si luna ar ascunde bland
Secretu nost… scaparea ;
Un paradis uitat in gand
Tratat cu nepasarea.

-O noapte-as sta la pieptul tau
As fi doar fericita
Sa fiu si doar in preajma ta
Sa simt ca sunt dorita.

-Dar soarele blestemator
Ne-ar rupe utopia
Iar astfel eu m-as sting-n dor,
Ne-am pierde fericirea.

-Caci doar in vis noi ne-am avea
Iar visu-i doar o clipa.
Si supendata doar ar sta
Iubirea singherita.

Praf de vise…(44)

Hey blogari!!

Stiu,iar postam din An in Pasti. Dar stiti cum e! Scoala,acasa,mai iesim si noi putin sa ne destinem si cam atat. Plus ca eu tot am de lucru cu Andreea’s Photography . Am si o rubrica pe blog despre asta,dar nici in ea nu mai am apucat sa postez. Oricum,revenind la postarea de azi… E un text mai vechi,actualizat acum. Sper sa va placa. ^_^

Schimbul

Adda

Poveste trista de amor fumata inrt’o noapte in care si luna isi plange singuratatea.
A inceput cu ploaie.
Una puternica.
Torentiala,invaluita in tainele noptii cuprinsa de sunetul dement provocat de fulgere argintii si tunete ce isi urlau dreptul la viata. O ploaie ce avea se spele si sa curete sufletele damnate spre viata vesnica cuprinsa de bratele dementei si a singuratatii.
Ea.
O ea atat de frumoasa incat te durea numai sa o privesti.
Ochii scaldati in cele mai frumoase ape de albastru pur,ce implorau tacere de mormant.
Parul negru ca pana corbului,lung cum nu mai in basme vezi,flutura ca o fantasma indurerata in jurul chipului parca sculptat de cel mai iscusit demon.
Buzele rasfrante si sangerii pictate atat de vii.
Trasaturile blande,si totusi usor ascutite ale chipului ce te faceau sa iti doresti sa o atingi.
Ea…care zacea.
Trupul cuprins de spaime tremura in linistea noptii strapunsa de vocea satanica a bufnitei sure. Lacrimile ii intepau ranile sangerande;sange negru ce murdarea pamantul rece. Vantul suiera dement printre crengile singuratice ale copacilor arsi.
El.
Un el ce o iubi odata.
Ce ii oferi luna de pe cer care pali in comparatie cu ea.
Ce ii canta cele mai frumoase balade,ode de bucurie si iubire.
Ce ii culese cei mai frumosi trandafirii vazuti vreodata de cineva.
Ce ii sopti cele mai dulci,mai sincere si mai frumoase cuvinte.
Un el ce isi oferi la schimb inima pentru ea. Pentru ca ea sa fie vie,o fiinta omeneasca. Pentru ca ei sa fie impreuna de a pururi intr-o realitate doar a lor. Dar el gresi.
Pentru ca odata cu inima si sufletul vandut…
Ea deveni muritoare de rand si pali in razele luni.
Iar el…
Devenii nemuritor si inceta sa mai iubeasca vreodata.
Inceta pana sa o mai iubeasca si pe ea.
O ea caruia ii darui pana si viata.
El ii arunca trandafirul alb si spuse:
-Nu! cu o voce sparta incarcata cu emotii;pleca de la mormant.
Trupul ei se inalta intr-un spasm.
Viata ii se scurgea incet,valul primirii al lumii de apoi ii mangaia pielea alba ca de marmura.
El incepu a plange lasand in urma,o data cu ultimele lacrimii si viata omeneasca.
Ea urla simtind pentru prima data viata in trupul sau.
El deveni demon.
Ea om ce nu avea sa traiasca.
El pleca cu inima indurerata.
Ea muri cu inima sfasiata…
Si astfel capacul se lasa sa cada cu un bufnet innabusind povestea in moarte.

Ganduri la miez de noapte! (71)

Intr-o seara stateam pe la ora 2-3 si nu eram chiar in cea mai buna stare. Asa ca am scris asta.
Am incercat sa descriu starea aceea cand chiar plangi din orice si nu mai vezi nimic in fata ochilor. Momentul ala cand ai suna pe cineva dar…ajungi in final sa te holbezi la telefon intrebandu-te pe cine.
Sunt sigura ca am reusit sa descriu bine;
Pe data viitoare.:)

Se ridica incet de pe scaunul prafuit .Intr-o mana tine o tigara aprinsa ce plange in fum si arde incet cuprinsa de durere, iar in cealalta o cana de cafea rece.
Cu pasi mici si usori paseste pe cimentul rece al balconului; O briza racoroasa de toamna ii face rochia alba de satin sa fluture usor si pe ea sa tremure incet.
Priveste cu ochi incetosati orasul intunecat peticit cu lumini din loc in loc si vrea sa zambeasca. Incearca …dar nu reuseste. Inima i-ar pulsa indurerata daca nu ar fi ofilita asemeni unui trandafir taiat din radacina si abandonat in desert. Trage cateva fumuri simtind cum gatul o arde. Nu ii pasa deloc. Mai trage inca un fum si apoi lasa tigara sa cada in curte urmarind-o cum se izbeste de pamantul rece formand scurt niste scantei rosiatice.
Mai ia o gura de cafea , apoi lasa si cana sa cada, dar de data asta de cimentul rece , si o priveste indurerata cum se izbeste si se imprastie in zeci de bucati de lut si picaturi maronii de cafea.
Se gandeste fugar ca trebuie sa curete locul.
“La naiba! Era cana mea preferata!” realizeaza incruntandu-se catre mizeria facuta.
Cafeaua se imprastie cu repeziciune peste cioburi si arata ca si cum cana ar plange .E sfaramata in zeci de bucati…nicioadata nu va mai fi intreaga.
“Ce am facut…?” se intreaba socata si duce o mana la gura. Priveste socata cana apoi cade in genunchi si incepe sa planga.
Nu stie de ce, dar lacrimile calde ii incalzesc obraji reci si asta ii place.
Ar vrea sa sune pe cineva sa vina dupa ea.
Sa o scoata din apartamentul acela…sa o duca undeva. Oriunde.
Ar vrea… ar vrea sa stie ca cineva sta mereu langa ea si nu o lasa sa cada dar nu stie pe cine sa sune. Nu stie cine e capabil sa o scoata din mizeria asta.
Nu mai vrea sa ingrijoreze sau sa mai distraga alte persoane din vietile lor dar…cumva simte si ca nu mai poate singura.
Atat vrea… un moment de slabiciune. Incepe sa simta ca inchisoare in care si-a inchis durerea si demonii o sa explodeze si atunci nu o sa fie nimeni sa le opreasca.
O vor devora de vie.Stie asta, simte asta. Crede asta oricum , si faptul ca ea crede le da puterea de a o distruge atunci cand vor evada.
Au tradat-o…au tradat-o toti. Si si-au jucat bine rolurile. Au distrus-o incet…si au atuncat-o de aici acolo ca sa o faca confuza. Au cerut o a doua sansa si ea a acceptat ca o copila.
“She just want to crash in dad’s arms…”
-Vrea sa merg acasa, spune cu voce sparta privindu-si mainile. Isi acopera fata cu ele, apoi incepe sa planga incet realizand ca nu are pe nimeni.

Razele lunii ii vegheaza trupul frant pe ciment iar ea adoarme acolo.

Ganduri la miez de noapte!(66)

Copii ai noptii!

Iertari va rog lunga absenta dar pana aici a fost. M-am intors;eu una;Runa e bolnavioara va revenii si ea cat de repede poate. Pana atunci ultima mea creatie de moment:

Cand ingerii pleaca

Adda

Peretii improscati cu sange.
Cum am ajuns aici?
“Teama de adevar” imi zic simplu fara voce.
Ma invart in cerc in cautare de raspuns. Si ma prabusesc iar in al meu abis fara de culoare. Sange.
Peste tot.
Fara noima.
Fara culoare.
Fum. Mult fum innecacios si usor intepat;are o tenta de mentol.
“Prea multe tigari” imi sopteste vocea subtire din inconstientul meu.
Ametita cu nervi la pamant ma proptesc de perete,simt cum sangele curge peste a mea fire,al meu trup inghetat,parasit de sentimentele ce odata emanau caldura.
Tu demon!
M’ai facut sa simt caldura. Viata. Speranta.
Si poate ai fi reusit sa ma faci sa simt si iubire.
Dar nu.
Vorbe.
Nonsensuri.
Minciuni.
Umbrele vorbesc,le aud sunt adunate toate in jurul mormantului in care am cazut. Tipa la mine sa ma trezesc la realitate. Sa revin printre vii.
Dar eu sunt departe;adancita intr’o groap fara de fund,scapare sau lumina. Loc izolat ferit de ochii rai ai lumii. Sunt doar demonii aici. Au plecat toti ingeri. Ranjesc slab in timp ce sangele cald imi invaluite corpul uscat si tremurand. Un demon.
Asta sunt.
Cand ingeri pleaca demonul sunt eu.
Nimanui nu ii pasa. Miniciuni. De ce sa traiesc in lumea lor? Unde ingeri sunt defapt nimicuri, reburturi iesite la suprafata,faurite dupa acelasi ieftin tipar de prost gust. Amar.
Un demon.
Asta sunt. Si asa voi ramane. Un demon in a lui groapa unde niciodata nu se arunca pamant. Doar vorbe goale,minciuni fara de rost si ganduri putrezite,lipsite de sentiment.
”Pe cine sa cred?”
Pe el ce nu vorbeste,pe ei ce nu se obosesc sa nu taca?!
Nu am dorit nimic mai mult.
Nu am implorat luna sa imi ofere cerul preamarit cu ale sale oglinzii.
Nu am rugat soarele sa imi apartina complet cu a sa caldura si razele blande de soare.
Nu am tipat marii si apelor intregi si involvurate ca vreau a lor racoare.
Nimic din toate astea. Nimic niciodata.
Dar nu e nimeni aici.
Doar umbre ce nu obosesc niciodata.
Asa sa fie?
Vis urat sau cosmar real?
Macar de m’as trezi. Si nimic nu ar fi real. De ar fi totul un vis si restul sa ramana praf si pulbere iar eu cu sufletul intact si orgoliul neatins.
“Asculta’ma”sopteste o voce groasa din norul de fum atat de greu incat imi perforeaza plamanii uscati. “Doar asculta’ma pe mine”
Fac ochii marii incercand sa gasesc sursa vocii dar nimic. Cunosc. E acelasi demon. Ce m’a trezit la realitate. Ce mi’a aratat ce sunt eu defapt.
“Nu spun nici nu,nici da”vorbeste vocea;un cantec ce imi e murmurat lent in ureche;o incatatie ispititoare . “Nu spun ca nu sunt demon,dar nici inger. Ei nu sunt ce par a fi. Incearca sa iti revi. Sau vino cu mine. Unde demonii sunt la locul lor,aici unde nimeni nu ne va gasi,unde nimeni niciodata nu iti va mai putea vorbi dar tu ii vei putea vedea,auzi si tortura. Asa cum au facut si ei cu tine”
“De unde sti?”soptesc rece fara sentimente in sufletu’mi gaurit de gloante.
“Te studiez de ceva vreme. Nu ai suflet curat. Niciodata nu ai fost inger desi ai incercat. Aici iti e locul de veci. Nu vei muri. Nu vei trai. Vei fi suflet hoinar,un demon. Si doar atat. Vrei razbunare dar nu o vei infaptui,vrei atat de putine si nimic nu ai. Scoateti coarnele si hai de partea noastra. Ai zabovit prea mult printre umbre de ingeri damnati si falsi. Nimic nu ti-au adus bun. Niciodata. Si nici nu iti vor aduce. Deci crezi in mine?”
O mana translucida se zareste indreptata spre mine prin intreaga ceata.
Sa stau.
Sa tac.
Sa viu.
Nu e greu de ales. Adevar grait.
Imi manngaie auzul.
Imi bucura gandul.
Imi alina sufletul. Umbrele urla indurerate;durere falsa ce se sfarama pana la urechile mele. Rabufnesc si il prind de mana. Il cunosc. E al meu demon de pe pamant si nimic mai mult. Dar nu mai imi pasa. Aici lacrimi nu se varsa.Si chiar de se vor varsa,deja nu mai conteaza. Pana aici e limta. Asta deja nu se mai poate numi ca fiind viata mea.
“Sa mergem”spun pornita iar urletele mangaie pelicula intunecata a cerului.
Dar e prea tarziu. Deja am plecat. Atingerea mainii e calda si atat de cunoscuta. Al meu. Si atat. Amintirile imi danseaza pe retina dar demonul din mine s-a trezit si nu mai constientizeaza. Nu e bine ce fac. Dar decat lumea lor prefacuta si plina de ipocrizii prefer un loc,iadul cuprins de demonii.
Plecata sunt acum iar ingeri nu mai au cum sa ma aduca pe vechiul drum.

Ganduri la miez de noapte! (60)

Runa

Confuzie

In suflet mi-e pustiu,
Parca vreau sa scriu.
Confuzia ce zace,
In inima mea…la mine-n torace.

Prea multe cuvinte,
Prea des auzite…
Sangeros adevar,
Putrezit ca un mar.

Ilustrul intuneric,
Secera cadaveric.
Fraze prea profunde…
Ca razele de luna; doar niste umbre.

Eu nu sunt Arghezii.
Sunt doar persoana mea.
Dar nu stiu de ce…
Simt ca as vrea, macar pentru o clipa,
Sa fiu altcineva.

Ganduri la miez de noapte!(33)

Calea cea scurta

Tu intelegi?!
A trecut un an…
Sunt o mie de ganduri ce ma rod ma interior.
O mie de vise ce se agita incontrolabil in beciurile inconstientului meu.
O mie de amintiri ce imi smulg lacrimi arzatoare din ochi mei verzi innecati de multa vreme in uitare.
Si asta nu e nimic.
Mint.
Nimicul e mai nimic decat orice dar in comparatie cu ce simt cam la asta ma definesc. Asteapta.
Abia am inceput.
Uitare. Dezamagire.
De azi imi propun sa uit si eu de tine.
O secunda,un minut,o ora,o zi,o sapt,o luna,jumatate de an…un an fara tine…toate astea imi sunt deja insuportabile.  As putea spune ca urasc.
Dar nu urasc ca esti cu cineva impreuna.
Nu urasc ca te zaresc in preajma ei.
Nu te urasc.
Urasc ca nu sunt eu.
Urasc ca eu nu pot face asta cu cineva.
Ca nu pot naibi sa te las macar pentru un an,o luna sau o saptamana dracului in trecut si sa-mi vad si eu de viata ca tot omu’.
Urasc ca din vina mea ne-am despartit.
Afurisit fie momentul cand am zis : “ Nu-mi pasa de el” Ca dupa mi-a pasat…si inca cum!
Te stiu de un an…si frate;nu mai merge asa.
Azi imi impachetez lucrurile;am stat prea mult in cafeneaua noastra. Am ascultat prea mult aceleasi melodii triste,incarcate cu amintiri si durere ca pumnalele.
De azi plec;unde Dumnezeu stie! Dar un lucru e cert.
Ma iau si plec;am terminat cu tine mine.
Am sa merg pe drumul scurt;chit ca e mai intunecat,mai tenebros,impaienjenit cu pericole la tot pasul. Chit ca am sa cad. Si nu doar odata. Dar ma voi sprijini de pereti aspri,si incet dar sigur ma voi ridica pe picioare…voi tremura. De nervi,de spaime,de durere … voi lesina. Voi trai in agonie. Voi tipa. Tipete lungi ce se vor prelungi in noapte la nesfarsit. Ce vor lumina drumul cel intunecat asemenea unor fulgere chinuite,dure ce vor picura din ceruri.
La sfarsit de drum poate voi fi din nou eu.
Aceea “eu” pe care ai placut-o tu;aceea “eu” la care ai tinut tu atat de mult.
Aceea “eu” pe care sper sa o revezi peste un an;sa te uiti la ea zambind si sa iti aduci aminte. Sa o vrei din nou sa fie a ta. Pentru ca ea,mai logic eu voi invata. Mi-am inceput lectiile.
Imi lipsesti. Mai mult ca niciodata;si imi e frica de ce voi simti iarna asta fara tine…
Dar…dar nu mai continui. Nu mai pot;mi-am inceput drumul…un drum in care ma voi cauta;sunt pe acolo pe undeva numai cioburi si aschi. Am increderea ca ma voi reintregi. Si ca imi voi gasi lumina de la sfarsitul drumului. Ca voi zambi din nou la fel de sincer ca acum un an. Nu am mai facut asta de mult. Nimeni nu va sti ce lupte se dau in interiorul meu. Ei nu au dreptul sa ia la cunostiinta durerea intima ce imi poseda sufletul,ce nesfarsit se dezlantuie in fiinta mea.
Inchid usa cafenelei;nu mai privesc in urma mea. Plang. Durere.
Inchid capitolul;inchid si cartea;nu e scrisa complet;…ma voi intoarce la ea pentru a o finaliza…la tine…
Candva-un dulce si obositor cuvant ce imi alina cele mai adanci rani…
Pana atunci…(N-ai habar cat ma doare sa scriu asta) o viata buna ingerul meu,otrava mea,fantoma mea…dragul meu.

–    Te iubesc si te voi tot iubi;mai intens cu fiecare zi. Pentru ca ascuns in gandurile mele tu vei ramen constant cum ai fost si pana in zi de azi,
Andreea(Adda)

3,2,1…Zbang! Dam drumu’ la vara!!

Dam drumu’ la vara!! E oficial si pentru noi vacanta! 😀

Soarele si luna
Cand se vor intalni
Sentimente profunde
Vor impartasi ❤

 

Asa sa fie si vara asta!

Adda: Cum graiesti tu Runa  asa sa fie :))
Pana atunci eu va las o melodie foarte draga mie(Si nu;nu e vorba de Vara nu dorm :D) dar e tot legata de vara. Am amintiri placute in legatura cu aceasta melodie<3 => Enjoy! 😀

 

 

 

 

 

3,2,1 :

Something About the Sunshine!!

:))\:D/

By Runa!