Praf de vise…(44)

Hey blogari!!

Stiu,iar postam din An in Pasti. Dar stiti cum e! Scoala,acasa,mai iesim si noi putin sa ne destinem si cam atat. Plus ca eu tot am de lucru cu Andreea’s Photography . Am si o rubrica pe blog despre asta,dar nici in ea nu mai am apucat sa postez. Oricum,revenind la postarea de azi… E un text mai vechi,actualizat acum. Sper sa va placa. ^_^

Schimbul

Adda

Poveste trista de amor fumata inrt’o noapte in care si luna isi plange singuratatea.
A inceput cu ploaie.
Una puternica.
Torentiala,invaluita in tainele noptii cuprinsa de sunetul dement provocat de fulgere argintii si tunete ce isi urlau dreptul la viata. O ploaie ce avea se spele si sa curete sufletele damnate spre viata vesnica cuprinsa de bratele dementei si a singuratatii.
Ea.
O ea atat de frumoasa incat te durea numai sa o privesti.
Ochii scaldati in cele mai frumoase ape de albastru pur,ce implorau tacere de mormant.
Parul negru ca pana corbului,lung cum nu mai in basme vezi,flutura ca o fantasma indurerata in jurul chipului parca sculptat de cel mai iscusit demon.
Buzele rasfrante si sangerii pictate atat de vii.
Trasaturile blande,si totusi usor ascutite ale chipului ce te faceau sa iti doresti sa o atingi.
Ea…care zacea.
Trupul cuprins de spaime tremura in linistea noptii strapunsa de vocea satanica a bufnitei sure. Lacrimile ii intepau ranile sangerande;sange negru ce murdarea pamantul rece. Vantul suiera dement printre crengile singuratice ale copacilor arsi.
El.
Un el ce o iubi odata.
Ce ii oferi luna de pe cer care pali in comparatie cu ea.
Ce ii canta cele mai frumoase balade,ode de bucurie si iubire.
Ce ii culese cei mai frumosi trandafirii vazuti vreodata de cineva.
Ce ii sopti cele mai dulci,mai sincere si mai frumoase cuvinte.
Un el ce isi oferi la schimb inima pentru ea. Pentru ca ea sa fie vie,o fiinta omeneasca. Pentru ca ei sa fie impreuna de a pururi intr-o realitate doar a lor. Dar el gresi.
Pentru ca odata cu inima si sufletul vandut…
Ea deveni muritoare de rand si pali in razele luni.
Iar el…
Devenii nemuritor si inceta sa mai iubeasca vreodata.
Inceta pana sa o mai iubeasca si pe ea.
O ea caruia ii darui pana si viata.
El ii arunca trandafirul alb si spuse:
-Nu! cu o voce sparta incarcata cu emotii;pleca de la mormant.
Trupul ei se inalta intr-un spasm.
Viata ii se scurgea incet,valul primirii al lumii de apoi ii mangaia pielea alba ca de marmura.
El incepu a plange lasand in urma,o data cu ultimele lacrimii si viata omeneasca.
Ea urla simtind pentru prima data viata in trupul sau.
El deveni demon.
Ea om ce nu avea sa traiasca.
El pleca cu inima indurerata.
Ea muri cu inima sfasiata…
Si astfel capacul se lasa sa cada cu un bufnet innabusind povestea in moarte.

Ganduri la miez de noapte! (71)

Intr-o seara stateam pe la ora 2-3 si nu eram chiar in cea mai buna stare. Asa ca am scris asta.
Am incercat sa descriu starea aceea cand chiar plangi din orice si nu mai vezi nimic in fata ochilor. Momentul ala cand ai suna pe cineva dar…ajungi in final sa te holbezi la telefon intrebandu-te pe cine.
Sunt sigura ca am reusit sa descriu bine;
Pe data viitoare.:)

Se ridica incet de pe scaunul prafuit .Intr-o mana tine o tigara aprinsa ce plange in fum si arde incet cuprinsa de durere, iar in cealalta o cana de cafea rece.
Cu pasi mici si usori paseste pe cimentul rece al balconului; O briza racoroasa de toamna ii face rochia alba de satin sa fluture usor si pe ea sa tremure incet.
Priveste cu ochi incetosati orasul intunecat peticit cu lumini din loc in loc si vrea sa zambeasca. Incearca …dar nu reuseste. Inima i-ar pulsa indurerata daca nu ar fi ofilita asemeni unui trandafir taiat din radacina si abandonat in desert. Trage cateva fumuri simtind cum gatul o arde. Nu ii pasa deloc. Mai trage inca un fum si apoi lasa tigara sa cada in curte urmarind-o cum se izbeste de pamantul rece formand scurt niste scantei rosiatice.
Mai ia o gura de cafea , apoi lasa si cana sa cada, dar de data asta de cimentul rece , si o priveste indurerata cum se izbeste si se imprastie in zeci de bucati de lut si picaturi maronii de cafea.
Se gandeste fugar ca trebuie sa curete locul.
“La naiba! Era cana mea preferata!” realizeaza incruntandu-se catre mizeria facuta.
Cafeaua se imprastie cu repeziciune peste cioburi si arata ca si cum cana ar plange .E sfaramata in zeci de bucati…nicioadata nu va mai fi intreaga.
“Ce am facut…?” se intreaba socata si duce o mana la gura. Priveste socata cana apoi cade in genunchi si incepe sa planga.
Nu stie de ce, dar lacrimile calde ii incalzesc obraji reci si asta ii place.
Ar vrea sa sune pe cineva sa vina dupa ea.
Sa o scoata din apartamentul acela…sa o duca undeva. Oriunde.
Ar vrea… ar vrea sa stie ca cineva sta mereu langa ea si nu o lasa sa cada dar nu stie pe cine sa sune. Nu stie cine e capabil sa o scoata din mizeria asta.
Nu mai vrea sa ingrijoreze sau sa mai distraga alte persoane din vietile lor dar…cumva simte si ca nu mai poate singura.
Atat vrea… un moment de slabiciune. Incepe sa simta ca inchisoare in care si-a inchis durerea si demonii o sa explodeze si atunci nu o sa fie nimeni sa le opreasca.
O vor devora de vie.Stie asta, simte asta. Crede asta oricum , si faptul ca ea crede le da puterea de a o distruge atunci cand vor evada.
Au tradat-o…au tradat-o toti. Si si-au jucat bine rolurile. Au distrus-o incet…si au atuncat-o de aici acolo ca sa o faca confuza. Au cerut o a doua sansa si ea a acceptat ca o copila.
“She just want to crash in dad’s arms…”
-Vrea sa merg acasa, spune cu voce sparta privindu-si mainile. Isi acopera fata cu ele, apoi incepe sa planga incet realizand ca nu are pe nimeni.

Razele lunii ii vegheaza trupul frant pe ciment iar ea adoarme acolo.

Ganduri la miez de noapte!(61)

Copii ai noptii! ^^

Am revenit. Imi pare rau ca nu am mai trecut pe la voi dar scoala asta imi manca viata; ma oboseste 😀 Curand,va fi vacanta;nu prea mai conteaza o luna,doua. Deja miroase a vara calda. Luna asta abia a inceput si deja totul luceste;sa trecem si de teze si sunt cea mai fericita. Revenind la postarea din seara asta;pam-pam:

Adda

Arde

Multi ma cauta…dar nu ma mai gasesc. Am luat o foaie curata,si cu cerneala alba mi-am creat propria inchisoare. O inchisoare alba. I-am desenat o usa,dar dupa ce am intrat in camera am sters’o. Sunt doar eu aici. Am inceput sa scriu,sa-mi gasesc refugiu printre randuri.

Lacate inchise.
Suflete aprinse
Vesnic rapunse
La iubire expuse

In fiecare zi scriu pe peretii albi ai celulei mele. Muzica imi canta in surdina. Nu dorm. Nici nu mai respir. Sunt doar un suflet,cu batai iregulate de inima.

De ai fi al meu
As jura
As crede
Si
As spera…

Calc pe orgoliu meu. Am ajuns de unde am plecat. In inchisoare’mi alba nimeni nu vede,nimeni nu aude. Dar aici nu mai simt nevoia sa plang. Imbracata in negru,ard in mijlocul camerei parti din inima mea. Foi ce sunt scrise. Imi vad sentimentele arzand. Arzand pentru tine,un tu ce mai lasat in propria’mi durere.

Arde…
si foaia cu cerneala e scrum
Arde…
si sentimenele raman aici si acum
Arde…
si fiecare om e mort
Arde …
si fiecare gand zace’n port
Arde…
si orasul tot e cuprins de singuratate
Ard…
Nici macar sufletul meu nu mai poate

THE END…

Praf de vise…(17)

Povestea unui om singur

Intunericul a inghitit tot ce era viu odata.
Lumina
Culoarea
Viata
Vorbele
Oameni
Sentimentele
Inima…

As spune ca a inghit si inima mea,dar as minti. Numai am demult asa ceva. Sau daca am,sigur a fost inghita de valurile imense de praf si cerneala ce s-au napustit asupra mea.

Tristete si singuratate
Depresie si nebunie

Peretii negri,scrijeliti si patati cu dare vascoase de sange. Luminii vagi,slabe ce se preling de-a lungul geamurilor intunecate,pierdute in aceasta lume a unui singur sens. Murmurul coplesitor al unui pian ce zace in fundul incaperii invaluite in magia singuratati.
O lume ce mi-am creat-o singur. O lume pustie,fara a fi patata de existanta altora. Sunt doar eu…incercand sa inteleg ce a mai ramas din mine;doar niste note cantate in surdina la pian. Fiori spaimei si a groazei care ma coplesc in aceiasi imbratisare zilnica,deja mult prea stransa. Dar m-am obisnuit sa imi fie frica;al naibii de frica;de mila lor injositoare,de acelasi priviri care ma compatimesc,acelasi zambete lipite pe fata doar de dragul meu;zambete fara vreo urma de sentiment real. Si ar mai fi…
Acum insa…Nu mie frica,nu mie dor…Desi intr-un fel cred ca ar trebui sa-mi fie.
E atat de gol spatiu in care ma aflu;acum doar muzica il cuprinde pe de-a intregul…Notele se izbesc in tacere de peretii murdari de pacate,apoi incearca in disperare sa ajunga in inaltul cerului,spre stele. Si lor le e mila de mine,dar stiu ca nu au ce sa imi faca. Nimeni numai are ce sa faca in situatia mea. Acum sunt doar eu si muzica. Fara ea;fara ei;fara nimeni…
Peretii vibreaza;umbrele rad cu nesat si se distreaza de minune la granita dintre mine si ele. Ele sunt ei,toti ceilalti,si ei cred ca imi este frica,dar ele nu stiu ca defapt m-am obisnuit.
E ca un infern..
Un infern zugravit de un pictor imbracat in singuratate si disperare. Un pictor care a folosit doar rosu si negru…poate si cateva nuante de auriu si putin albastru;ei ii place albastru;ea fiind doar o fata si acum o amintire. E infernu’ pe care toti il uram…e ca un cufar in care ascunzi cele mai mari temeri,cele mai infricosatoare si deprimante vise,iluzii,sentimente si trairi. Toate intr-un loc.
Eu spre deosebire de ceilalti,mi-am creat singur infernul din nevoia de a scapa de restul lumii,de ei. Nu mai rezistam in lumea lor,nu mai imi gaseam locul acolo printre acele mii de zambete si masti mult prea false;probabil eram de mult pierdut…
Iar acum sunt singur…si nu pot sa spun ca sunt bine…
Dar…am realizat ca..

Eu sunt un om singur…
Un singur infern in care pianul nu oboseste niciodata sa ma acompanieze.

By Adda!